Taslika
Fogadjunk...
Charles Bukowski
Somebody
god I got the sad blue blues,
this woman sat there and she
said
are you really Charles
Bukowski?
and I said
forget that
I do not feel good
I've got the sad sads
all I want to do is
fuck you
and she laughed
she thought I was being
clever
and O I just looked up her long slim legs of heaven
I saw her liver and her quivering intestine
I saw Christ in there
jumping to a folk-rock
all the long lines of starvation within me
rose
and I walked over
and grabbed her on the couch
ripped her dress up around her face
and I didn't care
rape or the end of the earth
one more time
to be there
anywhere
real
yes
her panties were on the
floor
and my cock went in
my cock my god my cock went in
I was Charles
Somebody.
hello, how are you?
this fear of being what they are:
dead.
at least they are not out on the street, they
are careful to stay indoors, those
pasty mad who sit alone before their tv sets,
their lives full of canned, mutilated laughter.
their ideal neighborhood
of parked cars
of little green lawns
of little homes
the little doors that open and close
as their relatives visit
throughout the holidays
the doors closing
behind the dying who die so slowly
behind the dead who are still alive
in your quiet average neighborhood
of winding streets
of agony
of confusion
of horror
of fear
of ignorance.
a dog standing behind a fence.
a man silent at the window.
dead.
at least they are not out on the street, they
are careful to stay indoors, those
pasty mad who sit alone before their tv sets,
their lives full of canned, mutilated laughter.
their ideal neighborhood
of parked cars
of little green lawns
of little homes
the little doors that open and close
as their relatives visit
throughout the holidays
the doors closing
behind the dying who die so slowly
behind the dead who are still alive
in your quiet average neighborhood
of winding streets
of agony
of confusion
of horror
of fear
of ignorance.
a dog standing behind a fence.
a man silent at the window.
bang bang
absolutely sesamoid
said the skeleton
shoving his chalky foot
upon my desk,
and that was it,
bang bang,
he looked at me,
and it was my bone body
and I was what remained,
and there was a newspaper
on my desk
and somebody folded the newspaper
and I folded,
I was the newspaper
under somebody’s arm
and the sheet of me
had eyes
and I saw the skeleton
watching
and just before the door closed
I saw a man who looked
partly like Napoleon,
partly like Hitler,
fighting with my skeleton,
then the door closed
and we went down the steps
and outside
and I was under
the arm
of a fat little man
who knew nothing
and I hated him
for his indifference
to fact, how I hated him
as he unfolded me
in the subway
and I fell against the back
of an old woman.
the pleasures of the damned
the pleasures of the damned
are limited to brief moments
of happiness:
like the eyes in the look of a dog,
like a square of wax,
like a fire taking the city hall,
the county,
the continent,
like fire taking the hair
of maidens and monsters;
and hawks buzzing in peach trees,
the sea running between their claws,
Time
drunk and damp,
everything burning,
everything wet,
everything fine.
about pain
my first and only wife
painted
and she talked to me
about it:
“it’s all so painful
for me, each stroke is
pain…
one mistake and
the whole painting is
ruined…
you will never understand the
pain…”
“look, baby,” I
said, “why doncha do something easy—
something ya like ta
do?”
she just looked at me
and I think it was her
first understanding of
the tragedy of our being
together.
such things usually
begin
Andrei Doboş
X
De dimineaţă plouase, dar atunci, trecut cu puţin de
orele prînzului, se înseninase şi un soare dulceag începu să lumineze. Întins
în pat, după superba ciorbă de păstăi, citeam De rerum... Pe neaşteptate, cerul se întunecă şi o străfulgerare de
lumină albă, cum nu mai văzusem pînă atunci, izbucni prin fereastra deschisă.
Pentru moment, am rămas paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin vis,
pe maică-mea urlînd în camera de jos şi, în acelaşi timp, mi-am simţit inima
sfîşiată. Se întîmpla într-o vineri.
Pojghiţe
Dacă ai vreun nuc bătrîn pe-aproape
îţi intră veveriţe şi păsări în apartament.
Se ştie, omul
luptă cu duşmanii.
Păianjen pe oglinda din baie,
şobolanul roade ţevile –
dar nici şoricelul – vehicolul nostru
nu-i scump la vedere.
Plouă de nu se mai opreşte – luna,
luna iulie, luna septembrie, totuna.
Există cîini şoricari, urs furnicar,
însă pisica nu e şoricară.
Pe stradă, un pocăit de nouăzeci de ani ridică tonul.
Puştii pe biciclete în delir,
El nu ştie că ei sînt ochii Domnului.
Nici nu îndrăzneşte
să se uite. Cum se
întunecă mai devreme
iar mama-i îndeasă derbedeului
căciula pe cap. Între sprîncene
un foc mocnit, un reflex întîrziat
al muşchilor – şi poate de aici
fetiţa apare îngrijorată
şi întreabă cît e ceasul
(se scuză
sau se ascunde
în faţa instanţelor)
Ce ştiu eu –
locul de joacă golit, el
gîrbovit, între copaci
cu spatele la soare.
Soare de podiş, frig şi chiciură.
Termin plimbarea şi-n faţa cabanei
un animal negru stă la scărmănat.
Copilele încă ascultă muzică în pat.
Soare de podiş, imensă lanternă
prin curţi îngheţate • Te aşteptăm
să dezmorţeşti căţeii. Lătratul lor
spart,
cu bocancul în pojghiţă.
Bloc funinginit animale subterane
noroaie în zăpadă lemne stivuite pentru foc în magazie –
A spus o profesoară veţi vedea ce se va alege de ei;
în douăzeci de ani de acum amintiţi-vă.
Jurnal
E mişcarea continuă şi munca
din moment în moment şi de la zi la zi.
De aici tot mai adînc, pînă la nivelurile subtile.
Apoi din nou aici. Dimineţile devreme
zmeul zboară pe cale. Şi e numai apă,
numai păsări, scoarţă şi tufiş: las doar
mişcarea continuă şi munca
din moment în moment şi de la zi la zi.
Nu mai explic la nimeni nimic
Mă ascund de tăvăleală
şi de zgomotul subit care apare între oameni.
Respiraţie şi iar respiraţie: ce se întîmplă
se întîmplă pentru prima oară. Fără recunoaştere :
Fără vorbărie.
Nu mai explic la nimeni nimic.
Acum trece mai departe ziua
fluturelui orb ce muşcă din oţet.
Scurta durere ridică întrebări
despre o stare sau alta, cum va fi.
(Deosebiri, viaţă lină în case
şi în afara lor, concret, acid
dar mai departe în forţă linişte.
Aduc înapoi ce fuge, natural.
Rămîn aşa gustul ce vine
e doar un gust, forfota plantelor
şi-a apei, a păsărilor şi-a prafului,
furia insectelor cînd transmit
cît mai degrabă informaţia ; e gust.)
Sînt treaz, dar nimic nu stă în paza mea.
Îndemn pe unii să facă semne
şi toţi să aibă milă de neputincioşi.
Doamnele cinice specializate în boli terminale
au ochii uşor ieşiţi din orbite
şi fac glume medicale (ni se spune că ăsta
e schepsisul, că aşa se învaţă)
vrăbiile, aproape sub maşină
se luptă pe o semilună
de covrig, în două tabere
la un capăt şi la celălalt
ciugulesc, pe rînd, din miez.
Iar salvarea oricum trece
în viteză pe lîngă noi.
Văd cu coada ochiului fata
care pusese un pic piciorul pe zebră
că răsuflă uşurată
şi-apoi se uită imediat în jur.
Va fi o zi foarte lungă –
şi sigur nu despre ce
vreau eu să fie.
Va fi un an lung, şi-n el
un an de viaţă tăcută
nu cum aş vrea eu să fie, sigur,
dar o zi foarte lungă –
în care soarele o să ardă cumplit
iar pe asfaltul topit
puii de pisică să se plimbe.
De-a dura, într-o tăcere lungă
lungă de tot, norul umflat, el singur
deasupra capului s-ajungă,
cu duhul dereglării,
cu scamatorii cotidiene.
Ce faci – o ridică
pe doamna din praf deasupra străzii,
o ascultă o clipă şi-apoi o prăvale
hăt prin curţi, mai departe prin bălării.
În grădina de vară a unui domn
o linguriţă amestecă în ceaşcă,
fetiţa-şi răcoreşte picioarele cu-n
furtun.
E albastru cerul – e albastru
şi lumina e albă după ploaie –
plasele cu zarzavaturi în
mîna aspră a babei
şi vîntul risipeşte aroma
cafelei în toate direcţiile.
Miriade de sori – steaua neagră – o strălucire
scurtă şi solidă în beznă – apoi în beznă dinăuntru
e mut – televizorul aprins pentru somn, becul aprins
pentru frică
şi foşgăiala în legătură cu presupuşii – cu terţii –
apoi gura mare de carne înghite carne –
Tu stai singur în cutie cu dinţii –
Tu stai singur în cutie cu mama
şi din mama emană victima
şi din tine emană victima.
Las omul-reptilă să fie omul-reptilă.
Închid ochii după sacadă, iar cerul
întunecat dis-de-dimineaţă stă fix.
S-a vorbit tot timpul despre muncă
s-a vorbit tot timpul despre libertate
s-a vorbit tot timpul despre bunşstare.
Jocul ăsta dă în clocot, iar oala-n
care fierbe a-nceput deja să se clatine.
Nu ies din casă, nu caut companie,
Nu am companie, nu am. Ce fericire
să am, cînd bolile aşteaptă
adînc în structură, psihoza la suprafaţă
Dacă deschide unul gura, dacă deschid
eu gura, velociraptori pîndesc
şi atacă fără milă.
Acum cu taraba, muşcătura
de gît, purcoiul de bani
care se revarsă sau nu.
Iradiaţii şuieră cîntecul.
Dar nu e diferenţă şi nici vină.
Eu stau în casă,
nu caut companie.
Cristina Ispas
grupul de suport
a) amintirea
nici n-am avut bine timp să ne strângem
şi goarna a scos deja primul ţipăt
la adăpostul frunzelor care nu încetau să cadă
în culori calde
pe trupul plin al învăţătoarei
grupul prinde viaţă
b) prietenii
jos de tot
după ce cobori scările
între pereţii din piele groasă şi caldă
în jurul mesei
sunt prietenii
râd mult
şi consumă
pradă unei dulci ameţeli
vocile se amestecă se mestecă se amestecă
până când masa devine pentru ei
un obiect fără rost
un loc de joacă prea bine marcat
iar dimineţile vin din ce în ce mai greu
atunci grupul se uită în sfârşit la lume
şi are impresia că o descifrează
are impresia că o înţelege perfect
c) acţiunea
în martie soarele şlefuieşte prin casă suprafeţele zgâriate
întinde ca-n palmă, prin parcuri, frunţile tuturor
sus de tot pe terasa luminoasă şi tandră
sunt prietenii
în jurul mesei
muşte care zumzăie
fericite în vitrina însorită
pradă unei dulci ameţeli
d) amprente
grupul iese în faţa clădirii îşi aprinde ţigările
vorbeşte la telefon
cerul e acoperit de puncte negre
în curând ţigările se sting sub pantofi
în mâini apar sticle de apă covrigi
brichete care ajung în alte mâini
un râs iese frânt dintr-un trup
apoi din altul
de umeri sunt poate atârnate genţi
la gât sunt poate înfăşurate fulare
de la un timp câţiva continuă să urmărească punctele negre
care se deplasează încet spre stânga
câţiva încep deja să uite
câţiva înnebunesc
emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată
un bun detectiv
weekend la munte
nu toată lumea poate să râdă, dar toate lumea încearcă
apoi vine marginea pădurii vine lumina vin casele
înapoi la pensiune cineva deschide o revistă
altcineva dă drumul la TV
în plan îndepărtat, un chelner aleargă cu o faţă de masă în flăcări
un tip şi o tipă par să lărgească în jurul lor o conversaţie
pe masă se adună repede sticle pungi cu snacksuri reviste vechi
când camera se apropie
se vede că tipul şi tipa nu-şi spun, de fapt, nimic
dimineaţă în cameră cu laptopul în braţe
mă uit la un horror
mi se face uşor frică la unele faze,
dar filmul e inteligent, îl duc până la capăt
grupul se retrage târziu
când soarele mângâie deja creasta muntelui
şi pereţii încep să se deschidă
la prânz stau toţi cu capul în mâini
iar în maşină nimeni nu scoate o vorbă
des espaces autres
sub uniforma impecabilă armata e plină de răni
sub uniformă armata e vulnerabilă
dar asta se întâmplă departe şi filmul se termină
lista cu nominees se termină
lăsăm patul în dezordine draperiile trase şi ieşim în ninsoare
la intrarea în mall miros puternic de brad
îmi dau căciula jos şi mă uit îngrijorată spre tine
îmi stă ok părul?
e ceva cu oamenii din jur
sunt atât de aranjaţi
pot fi uşor confundaţi cu manechinele
numai accesoriile pulsează intens agăţate de corpuri şi par vii
în poarta bisericii un tânăr într-o haină militară
doarme învelit de o haită de câini
doi paşi mai încolo, mulţimea se înghesuie la patinoar
un timp rămânem sprijiniţi de parapet
privim figurinele care se rotesc pe gheaţă, într-un singur sens
apoi te văd cum îţi cauţi ceasul sub mânecă şi-l tragi la lumină
e încă devreme
şi noi n-avem absolut nimic de făcut
weekend în bucureşti
e ora la care singurele fiinţe întâlnite pe străzi
sunt misionarii
în cămăşile lor albe, tunşi nazi,
şi pisicile care se caţără pe nivele
la o fereastră, tălpile cuiva care se bucură de razele târzii,
par două păsări adormite
ultimul skateboard părăseşte şi el
platoul academiei
lume multă, „artistă”, la motoare
ocupăm două locuri la o masă deja ocupată
vorbim despre ce-am mai făcut
multe nume, fotografii din care nu înţeleg nimic
maria arată bine
o furtună se stârneşte din senin
şi ne strică seara
credibilă şi
incredibilă
spre seară am ieşit din casă
cu sentimentul că ratasem deja sincronizarea
în oraş era încă oră de vârf
străzile erau încleiate de oameni
din când în când grupuri se desprindeau din flux
şi se stricau pe la intersecţii
n-aveam ce face aşa că am intrat la patria
pe zidul expoziţiei, în filmul lui næss,
un omuleţ alerga să prindă un fluture gigantic
cu o plasă de fluturi minusculă
m-am hotărât că suspansul da
sexualitatea ca motivaţie eternă şi exhaustivă nu
şi că nu totul e o problemă de perspectivă
când ai apărut tu,
în blocurile turn luminile începeau, una după alta, să se stingă
numai toamna rămânea bine instalată
cu frunzele moarte şi toată drama prin vitrine
ai ieşit de pe calea victoriei, dar n-ai luat-o spre casă
noaptea se terminase luminile se aprindeau în blocurile turn dimineaţa
venea senină şi blândă petrecăreţii curgeau în stradă de la petreceri
hârtiile pluteau însorite prin birouri dar noi nu mergeam spre casă
după un timp, la fel ca în geam, unde natura încetase să mai devină,
succesiv, credibilă şi incredibilă,
realitatea în jurul nostru începea, în sfârşit, să slăbească
so I started to
dance / without wearing no seatbelts
se concentrează asupra unei pete minuscule pe sticlă,
ca şi cum acolo ar fi microfonul
echipată într-un costum nou, uşor sclipitor, încearcă să explice:
„copiii stau cu plămânii la soare
pe acoperişul oraşului. viitorul sună bine”
în timp ce vorbeşte, muşchii i se relaxează
numai portretele agăţate în perete se tulbură,
iar imaginea ei e şi ea acolo, suprapusă
omuleţii se zvârcolesc pe scaun
hăituiţi de scame electrice fragmente de program zgâriate
sau pur şi simplu erori
total indiferenţi la stimuli –,
dar ea continuă să vorbească
pe ecran apar roţi mari de camion,
de pe care se scurge ulei încins
un creier gigantic din sticlă se roteşte fără încetare
sub cerul de neoane
explicaţii care o epuizează
încearcă să danseze, dar nu mai poate
click
nu sunt genul care se îndrăgosteşte uşor
doar uneori sunt mai atentă
la frig
la cald
la micile obiecte împrăştiate pe masă
de care îmi pot lipi oricând degetele
la acea inexplicabilă erupţie a puterii, în mintea liniştită
uneori simt scaunul sub mine ostil
aerul îmbâcsit hainele boţite lumina prea slabă
grupul se prăbuşeşte sub alcool sub noapte
sub discuţii care se blochează, din ce în ce mai des
grupul se mişcă îmi atinge umărul îmi deschide ochii
iar apoi nu fac decât să mă gândesc
cât de mult mi-ar plăcea
cu un simplu click pe umăr, întruna tot restul nopţii,
să te pot
micşora, mări, micşora
*
te revăd sub ninsoare, în piaţa romană,
un an mai târziu
medicamente
seara, după ce colegele ei se dezbracă de halat
şi se fâţâie spre uşă, ea mai rămâne
se sprijină în palme, îşi ridică fundul pe tejghea
deschide căpăcelele de plastic
e adevărat că uneori mai simte
înaintând de-a lungul rafturilor
o rachetă de jucărie
piuitul ei ocolind măsuţa cu pliante
ţintindu-i ceafa
dar în majoritatea timpului e bine
când e foarte bine, îşi dezbracă
şi ea halatul
de o mie de ori îşi dezbracă halatul şi iese, cu poşeta pe umăr
de o mie de ori iese, cu poşeta pe umăr
acum e mică de tot
acum e mică de tot
acum e în oraş
and if I’ll have to
go, will you remember me?
cristina nu doarme în patul ei
cristina a plecat să ia masa cu ceilalţi
în pat hainele ei au încetat să mai aibă miros
în cameră obiectele au încetat să mai semnifice
dezordinea a încetat să mai producă sens
acum e la masă scoate din geantă o revistă
cristina poartă haine din ce în ce mai scumpe
rujuri din ce în ce mai stridente
cristina înregistrează mici succese
în cameră pijamaua se ascunde sub pătură
în sala de mese, cristina trage fermoarul hanoracului
numără în gând câţi paşi sunt până la hotel
dragi prieteni,
am ajuns la concluzia
că supereroii sunt întotdeauna
prea obosiţi, după ce
au salvat lumea,
ca să se mai descurce
şi pe plan personal
dragi prieteni,
cineva poate oricând
să-ţi închidă telefonul,
să găsească un motiv
dragi prieteni,
am văzut filmul, dar
nu-mi amintesc nimic
dragi prieteni,
prietenii mei îmi spun
că parcă nu mai sunt eu
şi ei au întotdeauna
dreptate
dragi prieteni,
cele mai triste dintre
femei
îşi acoperă cu
degetele lor fine,
la marginea oraşului,
fiecare zâmbet
Feliratkozás:
Bejegyzések (Atom)