Cristina Ispas
grupul de suport
a) amintirea
nici n-am avut bine timp să ne strângem
şi goarna a scos deja primul ţipăt
la adăpostul frunzelor care nu încetau să cadă
în culori calde
pe trupul plin al învăţătoarei
grupul prinde viaţă
b) prietenii
jos de tot
după ce cobori scările
între pereţii din piele groasă şi caldă
în jurul mesei
sunt prietenii
râd mult
şi consumă
pradă unei dulci ameţeli
vocile se amestecă se mestecă se amestecă
până când masa devine pentru ei
un obiect fără rost
un loc de joacă prea bine marcat
iar dimineţile vin din ce în ce mai greu
atunci grupul se uită în sfârşit la lume
şi are impresia că o descifrează
are impresia că o înţelege perfect
c) acţiunea
în martie soarele şlefuieşte prin casă suprafeţele zgâriate
întinde ca-n palmă, prin parcuri, frunţile tuturor
sus de tot pe terasa luminoasă şi tandră
sunt prietenii
în jurul mesei
muşte care zumzăie
fericite în vitrina însorită
pradă unei dulci ameţeli
d) amprente
grupul iese în faţa clădirii îşi aprinde ţigările
vorbeşte la telefon
cerul e acoperit de puncte negre
în curând ţigările se sting sub pantofi
în mâini apar sticle de apă covrigi
brichete care ajung în alte mâini
un râs iese frânt dintr-un trup
apoi din altul
de umeri sunt poate atârnate genţi
la gât sunt poate înfăşurate fulare
de la un timp câţiva continuă să urmărească punctele negre
care se deplasează încet spre stânga
câţiva încep deja să uite
câţiva înnebunesc
emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată
un bun detectiv
weekend la munte
nu toată lumea poate să râdă, dar toate lumea încearcă
apoi vine marginea pădurii vine lumina vin casele
înapoi la pensiune cineva deschide o revistă
altcineva dă drumul la TV
în plan îndepărtat, un chelner aleargă cu o faţă de masă în flăcări
un tip şi o tipă par să lărgească în jurul lor o conversaţie
pe masă se adună repede sticle pungi cu snacksuri reviste vechi
când camera se apropie
se vede că tipul şi tipa nu-şi spun, de fapt, nimic
dimineaţă în cameră cu laptopul în braţe
mă uit la un horror
mi se face uşor frică la unele faze,
dar filmul e inteligent, îl duc până la capăt
grupul se retrage târziu
când soarele mângâie deja creasta muntelui
şi pereţii încep să se deschidă
la prânz stau toţi cu capul în mâini
iar în maşină nimeni nu scoate o vorbă
des espaces autres
sub uniforma impecabilă armata e plină de răni
sub uniformă armata e vulnerabilă
dar asta se întâmplă departe şi filmul se termină
lista cu nominees se termină
lăsăm patul în dezordine draperiile trase şi ieşim în ninsoare
la intrarea în mall miros puternic de brad
îmi dau căciula jos şi mă uit îngrijorată spre tine
îmi stă ok părul?
e ceva cu oamenii din jur
sunt atât de aranjaţi
pot fi uşor confundaţi cu manechinele
numai accesoriile pulsează intens agăţate de corpuri şi par vii
în poarta bisericii un tânăr într-o haină militară
doarme învelit de o haită de câini
doi paşi mai încolo, mulţimea se înghesuie la patinoar
un timp rămânem sprijiniţi de parapet
privim figurinele care se rotesc pe gheaţă, într-un singur sens
apoi te văd cum îţi cauţi ceasul sub mânecă şi-l tragi la lumină
e încă devreme
şi noi n-avem absolut nimic de făcut
weekend în bucureşti
e ora la care singurele fiinţe întâlnite pe străzi
sunt misionarii
în cămăşile lor albe, tunşi nazi,
şi pisicile care se caţără pe nivele
la o fereastră, tălpile cuiva care se bucură de razele târzii,
par două păsări adormite
ultimul skateboard părăseşte şi el
platoul academiei
lume multă, „artistă”, la motoare
ocupăm două locuri la o masă deja ocupată
vorbim despre ce-am mai făcut
multe nume, fotografii din care nu înţeleg nimic
maria arată bine
o furtună se stârneşte din senin
şi ne strică seara
credibilă şi
incredibilă
spre seară am ieşit din casă
cu sentimentul că ratasem deja sincronizarea
în oraş era încă oră de vârf
străzile erau încleiate de oameni
din când în când grupuri se desprindeau din flux
şi se stricau pe la intersecţii
n-aveam ce face aşa că am intrat la patria
pe zidul expoziţiei, în filmul lui næss,
un omuleţ alerga să prindă un fluture gigantic
cu o plasă de fluturi minusculă
m-am hotărât că suspansul da
sexualitatea ca motivaţie eternă şi exhaustivă nu
şi că nu totul e o problemă de perspectivă
când ai apărut tu,
în blocurile turn luminile începeau, una după alta, să se stingă
numai toamna rămânea bine instalată
cu frunzele moarte şi toată drama prin vitrine
ai ieşit de pe calea victoriei, dar n-ai luat-o spre casă
noaptea se terminase luminile se aprindeau în blocurile turn dimineaţa
venea senină şi blândă petrecăreţii curgeau în stradă de la petreceri
hârtiile pluteau însorite prin birouri dar noi nu mergeam spre casă
după un timp, la fel ca în geam, unde natura încetase să mai devină,
succesiv, credibilă şi incredibilă,
realitatea în jurul nostru începea, în sfârşit, să slăbească
so I started to
dance / without wearing no seatbelts
se concentrează asupra unei pete minuscule pe sticlă,
ca şi cum acolo ar fi microfonul
echipată într-un costum nou, uşor sclipitor, încearcă să explice:
„copiii stau cu plămânii la soare
pe acoperişul oraşului. viitorul sună bine”
în timp ce vorbeşte, muşchii i se relaxează
numai portretele agăţate în perete se tulbură,
iar imaginea ei e şi ea acolo, suprapusă
omuleţii se zvârcolesc pe scaun
hăituiţi de scame electrice fragmente de program zgâriate
sau pur şi simplu erori
total indiferenţi la stimuli –,
dar ea continuă să vorbească
pe ecran apar roţi mari de camion,
de pe care se scurge ulei încins
un creier gigantic din sticlă se roteşte fără încetare
sub cerul de neoane
explicaţii care o epuizează
încearcă să danseze, dar nu mai poate
click
nu sunt genul care se îndrăgosteşte uşor
doar uneori sunt mai atentă
la frig
la cald
la micile obiecte împrăştiate pe masă
de care îmi pot lipi oricând degetele
la acea inexplicabilă erupţie a puterii, în mintea liniştită
uneori simt scaunul sub mine ostil
aerul îmbâcsit hainele boţite lumina prea slabă
grupul se prăbuşeşte sub alcool sub noapte
sub discuţii care se blochează, din ce în ce mai des
grupul se mişcă îmi atinge umărul îmi deschide ochii
iar apoi nu fac decât să mă gândesc
cât de mult mi-ar plăcea
cu un simplu click pe umăr, întruna tot restul nopţii,
să te pot
micşora, mări, micşora
*
te revăd sub ninsoare, în piaţa romană,
un an mai târziu
medicamente
seara, după ce colegele ei se dezbracă de halat
şi se fâţâie spre uşă, ea mai rămâne
se sprijină în palme, îşi ridică fundul pe tejghea
deschide căpăcelele de plastic
e adevărat că uneori mai simte
înaintând de-a lungul rafturilor
o rachetă de jucărie
piuitul ei ocolind măsuţa cu pliante
ţintindu-i ceafa
dar în majoritatea timpului e bine
când e foarte bine, îşi dezbracă
şi ea halatul
de o mie de ori îşi dezbracă halatul şi iese, cu poşeta pe umăr
de o mie de ori iese, cu poşeta pe umăr
acum e mică de tot
acum e mică de tot
acum e în oraş
and if I’ll have to
go, will you remember me?
cristina nu doarme în patul ei
cristina a plecat să ia masa cu ceilalţi
în pat hainele ei au încetat să mai aibă miros
în cameră obiectele au încetat să mai semnifice
dezordinea a încetat să mai producă sens
acum e la masă scoate din geantă o revistă
cristina poartă haine din ce în ce mai scumpe
rujuri din ce în ce mai stridente
cristina înregistrează mici succese
în cameră pijamaua se ascunde sub pătură
în sala de mese, cristina trage fermoarul hanoracului
numără în gând câţi paşi sunt până la hotel
dragi prieteni,
am ajuns la concluzia
că supereroii sunt întotdeauna
prea obosiţi, după ce
au salvat lumea,
ca să se mai descurce
şi pe plan personal
dragi prieteni,
cineva poate oricând
să-ţi închidă telefonul,
să găsească un motiv
dragi prieteni,
am văzut filmul, dar
nu-mi amintesc nimic
dragi prieteni,
prietenii mei îmi spun
că parcă nu mai sunt eu
şi ei au întotdeauna
dreptate
dragi prieteni,
cele mai triste dintre
femei
îşi acoperă cu
degetele lor fine,
la marginea oraşului,
fiecare zâmbet
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése