Andrei Doboş
X
De dimineaţă plouase, dar atunci, trecut cu puţin de
orele prînzului, se înseninase şi un soare dulceag începu să lumineze. Întins
în pat, după superba ciorbă de păstăi, citeam De rerum... Pe neaşteptate, cerul se întunecă şi o străfulgerare de
lumină albă, cum nu mai văzusem pînă atunci, izbucni prin fereastra deschisă.
Pentru moment, am rămas paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin vis,
pe maică-mea urlînd în camera de jos şi, în acelaşi timp, mi-am simţit inima
sfîşiată. Se întîmpla într-o vineri.
Pojghiţe
Dacă ai vreun nuc bătrîn pe-aproape
îţi intră veveriţe şi păsări în apartament.
Se ştie, omul
luptă cu duşmanii.
Păianjen pe oglinda din baie,
şobolanul roade ţevile –
dar nici şoricelul – vehicolul nostru
nu-i scump la vedere.
Plouă de nu se mai opreşte – luna,
luna iulie, luna septembrie, totuna.
Există cîini şoricari, urs furnicar,
însă pisica nu e şoricară.
Pe stradă, un pocăit de nouăzeci de ani ridică tonul.
Puştii pe biciclete în delir,
El nu ştie că ei sînt ochii Domnului.
Nici nu îndrăzneşte
să se uite. Cum se
întunecă mai devreme
iar mama-i îndeasă derbedeului
căciula pe cap. Între sprîncene
un foc mocnit, un reflex întîrziat
al muşchilor – şi poate de aici
fetiţa apare îngrijorată
şi întreabă cît e ceasul
(se scuză
sau se ascunde
în faţa instanţelor)
Ce ştiu eu –
locul de joacă golit, el
gîrbovit, între copaci
cu spatele la soare.
Soare de podiş, frig şi chiciură.
Termin plimbarea şi-n faţa cabanei
un animal negru stă la scărmănat.
Copilele încă ascultă muzică în pat.
Soare de podiş, imensă lanternă
prin curţi îngheţate • Te aşteptăm
să dezmorţeşti căţeii. Lătratul lor
spart,
cu bocancul în pojghiţă.
Bloc funinginit animale subterane
noroaie în zăpadă lemne stivuite pentru foc în magazie –
A spus o profesoară veţi vedea ce se va alege de ei;
în douăzeci de ani de acum amintiţi-vă.
Jurnal
E mişcarea continuă şi munca
din moment în moment şi de la zi la zi.
De aici tot mai adînc, pînă la nivelurile subtile.
Apoi din nou aici. Dimineţile devreme
zmeul zboară pe cale. Şi e numai apă,
numai păsări, scoarţă şi tufiş: las doar
mişcarea continuă şi munca
din moment în moment şi de la zi la zi.
Nu mai explic la nimeni nimic
Mă ascund de tăvăleală
şi de zgomotul subit care apare între oameni.
Respiraţie şi iar respiraţie: ce se întîmplă
se întîmplă pentru prima oară. Fără recunoaştere :
Fără vorbărie.
Nu mai explic la nimeni nimic.
Acum trece mai departe ziua
fluturelui orb ce muşcă din oţet.
Scurta durere ridică întrebări
despre o stare sau alta, cum va fi.
(Deosebiri, viaţă lină în case
şi în afara lor, concret, acid
dar mai departe în forţă linişte.
Aduc înapoi ce fuge, natural.
Rămîn aşa gustul ce vine
e doar un gust, forfota plantelor
şi-a apei, a păsărilor şi-a prafului,
furia insectelor cînd transmit
cît mai degrabă informaţia ; e gust.)
Sînt treaz, dar nimic nu stă în paza mea.
Îndemn pe unii să facă semne
şi toţi să aibă milă de neputincioşi.
Doamnele cinice specializate în boli terminale
au ochii uşor ieşiţi din orbite
şi fac glume medicale (ni se spune că ăsta
e schepsisul, că aşa se învaţă)
vrăbiile, aproape sub maşină
se luptă pe o semilună
de covrig, în două tabere
la un capăt şi la celălalt
ciugulesc, pe rînd, din miez.
Iar salvarea oricum trece
în viteză pe lîngă noi.
Văd cu coada ochiului fata
care pusese un pic piciorul pe zebră
că răsuflă uşurată
şi-apoi se uită imediat în jur.
Va fi o zi foarte lungă –
şi sigur nu despre ce
vreau eu să fie.
Va fi un an lung, şi-n el
un an de viaţă tăcută
nu cum aş vrea eu să fie, sigur,
dar o zi foarte lungă –
în care soarele o să ardă cumplit
iar pe asfaltul topit
puii de pisică să se plimbe.
De-a dura, într-o tăcere lungă
lungă de tot, norul umflat, el singur
deasupra capului s-ajungă,
cu duhul dereglării,
cu scamatorii cotidiene.
Ce faci – o ridică
pe doamna din praf deasupra străzii,
o ascultă o clipă şi-apoi o prăvale
hăt prin curţi, mai departe prin bălării.
În grădina de vară a unui domn
o linguriţă amestecă în ceaşcă,
fetiţa-şi răcoreşte picioarele cu-n
furtun.
E albastru cerul – e albastru
şi lumina e albă după ploaie –
plasele cu zarzavaturi în
mîna aspră a babei
şi vîntul risipeşte aroma
cafelei în toate direcţiile.
Miriade de sori – steaua neagră – o strălucire
scurtă şi solidă în beznă – apoi în beznă dinăuntru
e mut – televizorul aprins pentru somn, becul aprins
pentru frică
şi foşgăiala în legătură cu presupuşii – cu terţii –
apoi gura mare de carne înghite carne –
Tu stai singur în cutie cu dinţii –
Tu stai singur în cutie cu mama
şi din mama emană victima
şi din tine emană victima.
Las omul-reptilă să fie omul-reptilă.
Închid ochii după sacadă, iar cerul
întunecat dis-de-dimineaţă stă fix.
S-a vorbit tot timpul despre muncă
s-a vorbit tot timpul despre libertate
s-a vorbit tot timpul despre bunşstare.
Jocul ăsta dă în clocot, iar oala-n
care fierbe a-nceput deja să se clatine.
Nu ies din casă, nu caut companie,
Nu am companie, nu am. Ce fericire
să am, cînd bolile aşteaptă
adînc în structură, psihoza la suprafaţă
Dacă deschide unul gura, dacă deschid
eu gura, velociraptori pîndesc
şi atacă fără milă.
Acum cu taraba, muşcătura
de gît, purcoiul de bani
care se revarsă sau nu.
Iradiaţii şuieră cîntecul.
Dar nu e diferenţă şi nici vină.
Eu stau în casă,
nu caut companie.
